Legende populare românești – Legenda lui Crăciun


După cum se ştie, Crăciun, ca zeu solar de origine indo-europeană, a fost specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra.

Determinativul de moş indică vârsta celui care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou.

Divinitatea se naşte împreună cu timpul, la 25 decembrie, trăieşte trei sute şaizeci şi cinci de zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului următor.

Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra.

Iar, după apariţia creştinismului, naşterea lui Iisus.

Legendă populară despre Crăciun

Despre Crăciun se spune că era un om rău.

El avea o nevastă şi trei fete.

Acestea toate aveau frică de stăpânul casei.

Dacă lui nu-i plăcea ceva, ori ele nu-i făceau pe plac, se mânia tare şi le chinuia în tot felul.

Sărmanele femei, erau toate stâlcite şi betegite.

Tocmai pe când Feciora Maria îşi făcea apariţia, împreună cu Iosif, îngreunată de naşterea ce se apropia tot mai mult, douăsprezece care cu grâu plecaseră la moară, iar femeile din gospodăria lui Crăciun nu-şi mai vedeau capul de treburi, să pregătească ca totul să fie bine la întoarcerea acestuia.

– Lasă-mă, femeie bună, să mân la dumneata, că-s ostenită de drum şi curând va sosi ceasul să nasc.

– Bucuroasă te-aş lăsa, îi răspunse Crăciuneasa, dar am un bărbat rău şi amarnic. Uită-te la fetele mele. Una-i şchioapă, alta-i oarbă şi a treia-i oloagă. Da’ eu, crezi că o duc mai bine? Uită-te ce am pe trup şi pe mâini.

Se uită Maica Domnului la ea şi  mare-i fu mila când vazu că era tare zdrobită şi vânătă.

– Lasă-mă măcar în ocol să mă ascund, că nu mă mai ţin picioarele, se rugă Fecioara.

Şi Crăciuneasa, femeie miloasă, o primi şi-i făcu loc în staul, lângă ieslea vitelor, acolo unde credea ea că bărbatul său n-are s-o vadă.

Pe vremea aceea nu erau stele, numai Luna umbla pe cer. Iar oamenii lucrau la lumina Lunii, ca acum la Soare.

După momentul Naşterii, pe bolta luminată doar de astrul selenar s-a arătat, pentru prima dată, ca să vestească lumii venirea lui Iisus, Luceafărul de seară.

Cel care lumina atât de tare casa şi gospodăria lui Crăciun aşa încât acesta se gândi înfuriat: „Oare ce-au făcut nebunele acelea de mi-au aprins casa?

Drept mulţumire pentru găzduire şi ajutor, fecioara le răsplăti pe femeile greu încercate prin tămăduirea fetelor – cea ciuntă, cea oarbă şi cea şchioapă.

La momentul venirii acasă a lui Crăciun, aceste trei minuni erau deja înfăptuite.

Dar, dându-se de gol, Crăciuneasa deconspiră bărbatului său secretul din staul. Mai precis, faptul că acolo ea adăpostise nişte drumeţi străini.

Mânios din fire şi răzbunător, Crăciun îi taie cu toporul mâinile femeii.

Doar că, o altă minune se săvârşeşte în curând: cu o suflare a Fecioarei, trupul femeii este reîntregit şi tămăduit.

Crăciun fu atât de mişcat de aceste minuni încât inima lui se înmuie pe loc şi, căzând în genunchi, îi ceru iertare soţiei pentru tot răul ce i-l  făcuse.

Apoi, ducându-se în staul, i se închină Fecioarei Maria şi lui Iisus Hristos, recunoscându-l în el pe Dumnezeu.

Şi pentru că în casa lui s-au petrecut toate aceste şi pentru că el a fost cel dintâi om care a crezut în Hristos, ziua în care s-a născut Iisus se numeşte, de atunci, Ziua de Crăciun. (Marcel Olinescu, „Mitologie românească”)

Momentul pocăinţei lui Crăciun a fost, de fapt, momentul în care acesta s-a transformat radical şi iremediabil. Dintr-un om rău şi răzbunător, acesta a devenit unul, blând şi bun.

Şi darnic, împărţind, de atunci încoace, şi de acum multă vreme în viitor, până în veacul vecilor, daruri oamenilor în general şi copiilor în special. A devenit… Moş Crăciun!

Post-ul Legende populare românești – Legenda lui Crăciun apare prima dată în Stiri-Neamt.ro.



Cititi mai mult pe stiri-neamt.ro

Lasă un răspuns